O istorie a catolicilor, protestantilor si evreilor din Valcea

Râmnicu Vâlcea a fost în vremurile vechi un loc de răspântie, un loc aflat la intersecția drumurilor comerciale, a ideilor și a religiilor. Apropierea de Transilvania unde o parte a populatiei era de rit catolic, de Bulgaria, avand o prezenta importanta a misionarilor catolici si chiar trecerea Olteniei sub stapanire austriaca au adus un numar considerabil de persoane de rit catolic.

Cu toate acestea, pentru ca istoria lor este mai recenta voi incepe cu protestantii, avand o prezenta nu foarte indelungata, apoi evreii, care in mare parte au disparut cu totul din zona Valcii iar apoi catolicii, cei cu o prezenta indelungata si o istorie pe masura.

 

Protestanții

Au avut o prezență modestă ca număr în Râmnic. Primele mențiuni ale unei organizări a practicanților acestui cult provin din 1893 când aflăm de altfel de existența lor în oraș. În 1894 achiziționează un teren în suprafață de 1250 metrii pătrați pe str. General Praporgescu, unde își ridică o biserică. Aceasta avea o suprafață de 101 metrii pătrați, fiind și locuință pentru pastor. Aflăm de asemenea că la un moment dat în aceeași incintă a funcționat și o școală.

Comunitatea evreiască

Primii evrei au fost evidențiați în Râmnicu Vâlcea în timpul recensământului din 1838 fiind vorba despre 2 capi de familie, fără protecție străină.

La recensământul din 1929 în oraș se aflau 231 de evrei, reprezentând 0,13% din populație. În 1943 găsim în Râmnic un număr de 186 de evrei, conform Biroului Populației.

 


Romano-catolicii

Prezența catolicilor în regiune este asociată cu comerțul desfășurat de bulgari și venețieni în regiune în sec. XIII – XIV. Mai apoi locul lor este luat de sașii și secuii din Transilvania.

Nicolae Iorga menționează în lucrarea sa, Istoria Românilor prin calatorii, II, 1921, pag. 26 următoarele:

”Bacșici, un misionar slav prin părțile noastre, ajuns mai târziu episcop, spune pe la 1640: ”Iată acum Râmnicul Vâlcii, unde au fost mai mulți catolici decât astăzi.”
Un alt călugăr, neprecizat, spre sfârșitul sec. XVIII, între localitățile centre catolice, menționează și Râmnicul.”

De asemenea profesorul P. Drăgoiescu amintea într-o conferință publicată în Revista Radio România, an III, nr. 134 din 4 Septembrie 1943 faptul că sașii, ajunși pe meleagurile vâlcene zidesc o biserică catolică în 1666.

Ionescu Cheianu atribuie însă catolicilor o vechime mult mai mare. El menționează că pe la 1200 o colonie bulgară de rit catolic ar fi fondat o biserică în zona Râmnicului. Pe ruinele ei ar fi fost ridicată o mânăstire în 1728. Aceasta a fost arsă de turci la un moment dat însă a fost refăcută în 1886 când a fost resturată.

După convertirea majoritătii sașilor din Transilvania la protestantism, și în Râmnic au apărut semne ale acestor mișcări. Astfel se amintește de prezența, în 1574, a unui predicator luteran în zonă care i-a convertit pe sașii din zonă la Protestantism.

Se pare că misionarul Baksici (Bacșici de mai sus), trecând prin Vâlcea a fost rugat de credinciosii catolici din zonă să le trimită un preot catolic (poate de aici și remarca de mai sus, că altădată prezența catolică era mai consistentă).

Ulterior au venit preoți franciscani din Bulgaria care i-ar fi întors pe protestanți la religia catolică.
Unele izvoare menționează în perioada 1660-1679 faptul că biserica din Râmnicu Vâlcea necesita reparatii.

Constantin Brâncoveanu, un domnitor canonizat de Biserica Ortodoxă Română pentru că a refuzat convertirea la religia musulmană, a fost un bun creștin și față de catolici, el permițând unui număr de credincioși catolici, fugiți în 1688 din Bulgaria ca urmare a prigoanei turcilor, să se stabilească în zona Râmnicului și a Olăneștiului.

Chiar înainte de trecerea Olteniei sub stăpânire austriacă lucrurile se mișcau în comunitatea catolică. Astfel în anul 1704, preoții franciscanii au ridicat lângă biserica catolică, o construcție cu cinci camere, incluzând o bucătărie, și o pivniță, construcție finanțată din donațiile membrilor comunității catolice. Izvoarele vremii îl amintesc, printre aceștia pe un anume Petru Duralia.

Pacea de la Pasarowitz din 1718 a adus Oltenia sub stăpânire Austriacă, ceea ce a făcut ca un număr mare de catolici bulgari să treacă Dunărea și să se refugieze tot în regiunea Râmnicului. Se pare că numărul catolicilor ar fi ajuns în acea perioadă la 2000 de oameni (un număr mare raportat la populația orașului).

Administrația austriacă a creat o companie de comerț extern, angajând în acest sens bulgari catolici din zona Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea.

Nicolae Iorga menționează în cartea sa ”Istoria Românilor în chipuri și icoane” (pag. 258 ed. Ramuri, an 1925) faptul că locuitorii catolici țineau chiar și un bâlci în zona Râmnicului, în fiecare an pe 15 august.

În 1725 a fost pusă piatra de temelie a unei noi biserici de piatră, după modelul celei din Deva. Despre această biserică aflăm că ”...era înaltă și spațioasă...”, pe când ”celelalte trei biserici românești erau mai scunde și mai puțin spațioase”, fără nici o turlă. Notele provin din ”Arhivele Olteniei, an VII, nr 37 – 38, mai-august 1928, pag. 252 : Grund-Riss von dem wallachischen Closter Rimnic un Prospect von Rimnic.

Biserica avea o lungime de 30 m și 10 m lățime. Era înaltă, frumoasă si luminoasă, având trei portale (ferestre). Presbiteriului avea o sacristie spatioasă. Biserica avea trei altare, două cripte si un gang boltit în care se desfăsurau procesiunile. Interiorul era pavat cu lespezi de piatră, corul avea o orgă deosebită, iar de la cor se urca pe o scară în formă de spirală, având 29 de trepte până la turnul înalt si masiv.
Biserica poartă hramul Sfântului Anton de Padova, fiind sfințită în anul 1730, de către Episcopul de Nicopole, Nicolae Stanislavich. Austriecii acordaseră catolicilor protecție specială, permițându-le bulgarilor să își creeze și un episcopat ce a funcționat o perioadă la Craiova (Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călătorii. Pag. 99).

Parohul ei purta titlul de ”Starostea Bărăției”. În 1738, adică 8 ani mai târziu, biserica avea să fie distrusă de o incursiune a turcilor în zona Vâlcii. Odată cu întoarcerea Olteniei sub stăpânire otomană

în 1739 majoritatea catolicilor din regiunea Vâlcii s-au refugiat spre Banat.

Numărul mic de practicanți ai cultului catolic, dar si vremurile grele îndurate de toți locuitorii regiunii au făcut ca biserica catolică să se deterioreze. Slujbele ajunseseră a se ține într-o cameră a mănăstirii.

În sec. XIX una dintre sacristii a fost transformată într-o biserică care dăinuiește până în zilele noastre. În anul 1884 au avut loc lucrări asupra ei, fiind acoperită cu sindrilă, iar în anul 1925 a fost acoperită cu tablă. Tot în 1884, a mai fost adăugat un clopot. Biserica actuală are dimensiunile următoare: 14, 5 m lungime, 7, 25 m lătimea de 8 m înălțime, în interiorul cărora se află biserica.

În perioada interbelică aflăm că în Râmnic comunitatea catolică deținea chiar în inima orașului importante imobile pe o suprafață de 1,3906 ha, cu construcții pe o suprafață de 1281 metrii pătrați. Este vorba în fapt de construcții din jurul bisericii, care au fost naționalizate de regimul comunist. Conducătorii orașului au considerat de cuviință să închidă biserică între blocuri pentru a o izola parcă de oraș.

Valcea a fost si continua sa fie un loc de raspantie al Romaniei. Desi aflata departe de granitele actuale, a fost in permanenta in drumul marilor evenimente si schimbari ce au afectat tara noastra.

Via Carolina - drumul uitat al Imperiului prin Oltenia

Nu multa lume a auzit de Via Carolina, la fel cum nu multa lume stie de cucerirea Olteniei de catre Imperiul Habsburgic. Desi aceasta perioada nu este consemnata in manualele de istorie a Romaniei ca fiind de importanta, pentru Oltenia ea a insemnat o era scurta, dar foarte interesanta.

De ce? Pentru ca ocupatia austriaca a insemnat trupe stationate pe teritoriul Olteniei, cu toate neajunsurile aduse de aceasta situatie, dar in acelasi timp si realizarea unor reforme si in special lucrari de infrastructura pe care voievodul de la Bucuresti nu le-ar fi realizat probabil niciodata.

Cea dintâi grijă a guvernului Austriei, după cucerirea Olteniei, în anul 1718, a fost de a stabili căi de comunicație care să lege Transilvania (Dacia Alpestră) cu Oltenia (Dacia de Mijloc).

Astfel, după încheierea păcii de la Passarowitz  (1718) între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic Sublima Portă a cedat ”Imperialilor”  cele 5 județe, care formau Valahia Mică (Oltenia). Trupele Regelui Carol al VI-lea ocupau Oltenia deja din 1717 însă oficializarea ocupației a avut loc abia un an mai târziu. Încă din timpul acestei ocupații au fost luate măsuri pentru a se lega Transilvania cu noua provincie cucerită. În acest scop  Prințul Eugene de Savoia, comandantul trupelor austriece din Oltenia a fost însărcinat cu construcția unei șosele de la Turnu Roșu până la Râmnicu Vâlcei cu scopul de a înlesni  transporturile militare și comerciale dintre Transilvania și Valahia Mică.

Acestă șosea comercialo strategică, i se dete numele de ”Via Carolina”. Spre a memora atât cucerirea Olteniei, cât și construcția acestei șosele, care pe acele vremuri, trecea drept o adeverată lucrare de artă, făcu o inscripțiune latinescă, în felul inscripțiilor romane și se încrustă cu crampone de fer în stânca muntelui, pe marginea drumului.

Acesta a dispus curățarea albiei Oltului de stâncile care împiedicau transportul de materiale pe apă. Sa nu uităm că, în lipsa căilor ferate, lemnul, o resursă foarte importantă în acea vreme era transportat prin intermediul plutașilor. Acele stânci din albia Oltului împiedicau însă transportul pe calea apelor. Construcția acestui drum a costat în total 60,000 florini, o sumă considerabilă pentru acele vremuri, justificată însă de dificultățile întâmpinate în timp ce se încerca a se învinge stâncoasa resistență a Carpaților și capriciile furiose ale Oltului.  

Șoseaua începea de la Turnu Roșu (unde era granița dintre Oltenia și Transilvania) și mergea până la Bogdănești (localitate aflată la jumătatea drumului dintre Călimănești și Râmnicu Vâlcea). La Turnu Roșu,  a fost săpată în piatră următoarea inscripție:

”Haec Via

In Dacia

Aperta est

Anno MDCCXVII”

În traducere inscripția spune: ”Acest drum din Dacia este deschis Anul 1717”

Drumul a fost numit Via Carolina, sau Drumul lui Carol, în cinstea Împăratului austriac Carol al VI-lea.

Drumul ce mergea pe marginea Oltului a fost considerat în acele vremuri ca o lucrare extraordinară fiind comparat cu construcțiile Romanilor și cu faimosul drum roman ce străbătea Oltenia în timpul ocupației romane. Așa cum vom vedea mai jos și inscripția din lăsată de austrieci în localitatea Câineni, situată pe acest drum spunea ”chiar vitejia lui Traian s-a oprit aici”.

Acest drum a fost identificat de Domnul Dr. M. Gaster care a trimis din Londra ”Societăței Geografice Române” undeva prin 90 ai secolului XIX niște notițe privitoare la România, culese dintr-un manuscris aflat în custodia British Museum.

Astfel, între planșele interesante pentru geografia Țării Românești, se afla una de aproape un metru, în care era ilustrat cursul râului Olt, de la ieșirea lui din Transilvania (Turnu Roșu), până aproape de Râmnicu Vâlcea, drum de 8 ceasuri cu trăsura. Așa cum probabil ati ghicit este vorba despre ”Via Carolina”.

Un detaliu interesant legat de această hartă este că menționa în stânga Oltului: ”Oesterreichische Wallachei” iar în dreapta lui: ”Turckische Wallachei”. Bineînțeles că lucrurile erau exact invers.

În apropiere de satul Câineni, sus în stânca munților se afla încrustată o lespede mare de marmură albă, pe care era săpată o inscripție în latină sub armele imperiale. Pe lângă acestă stâncă trecea în vremurile ocupației austriece drumul; mai târziu, în timpul domniei lui Stirbey-Vodă se pare că această porțiune a fost refăcută, cu această ocazie drumul fiind coborât. De atunci inscripția nu a mai fost vizibilă trecătorilor, fiind mult mai sus decât șoseaua:

Iată ce spunea inscripția:

”STA VIATOR

UBI NATURA STARE JUBET

ET VIRTUS TRAJANI STETIT

HIC

SUB AUSPICUS

CAROLI SEXTI

SUBACTA BREVI BELLO  SED FORTI ANIMO

EUGENIO

CAESARIS VICARIO DUCE

RIPENSI DACIA

UT MEDIAE MUTUIS COMMERCIIS JUNGERETUR ALPESTRIS

EPFRACTIS NUPIBUS PRAECIPITATIS IN PLANUM DUCTIS ALPIBUS PANTE JUXTIS

XI HORARUM VIA VEHICULARIS APERTA EST

OPUS EGIT

STEPHANUS COMES  A STEINVILLE

LEGATUS ET PRAESES IN DACIIS

ARCHITECTO FRIDERICO SCHWANICIO

QUID PROVIDENTIA AUGUSTI

PRO SALUTE PUBLICA PER FIDELE MINISTERIUM PASSET

GRATAE POSTERITATE PERENNE MONUMENTUM

JAM VALDE PROSPERE ET MEMINERIS

VIRTUTI CAROLI INVIAM NULLA ESSE

VIAM

QUEDUM ALPES EVISCERAT ET FLUMINA DAMAT

BELLUM SISTIT POPULOSQUE MONITBUS NUDATOS

IMPERIO FRENAT OBSEQUIO FELICES

VIA CAROLINA

HAEC EST

MDCCVII

Textul de mai sus a fost copiată de D.N. V. Pipirescu, învățător în Comuna Câineni în 1883, chiar de pe piatra originală. Din păcate inscripția nu a fost copiată foarte corect, lipsind litere din text. De asemenea anul menționat în inscripție este 1707, deși drumul știm că a fost inaugurat în 1717.

De la același învățător avem moștenire și traducerea de mai jos:

”Oprește-te călătorule! Unde natura poruncește să te oprești și vitejia lui Trajan s-a oprit. Aici sub auspiciile lui Carol al VI-a, Imperatorului, într-adever August, supusă fiind Dacia Ripensă printr’un scurt resbel, însă prin mare vitejie, fiind Eugeniu general, locțiitorul Cesarului, un drum de trăsuri, lung de 11 ceasuri a fost deschis, după ce stâncile au fost sfărâmate și rostogolite și după ce Alpii au fost nivelați și uniți printr’un pod, pentru ca țara Alpestră (Transilvania) să fie unită prin comunicațiuni mutuale cu țara de mijloc (Oltenia). Cu acesta lucrare s’a sârguit Ștefan Comte de Steinville, delegat și președinte în ambele Dacii, fiind architect Frederic Schwanicius. Ceea prin providenția  Cesarului pentru binele obștesc, prin o slujbă credinciosă, a pus acest monument nepieritor pentru posteritatea recunoscătore. Acum remâi sănătos și aduți aminte că prin virtutea lui Carol nu remâne nici drum nefăcut, care Imperator nu când sfarămă Alpii, învinge rîurile, termină răsboiul și anexează la Imperiu aceste popore scăpate de munți și fericite prin supunere. Acesta este Calea Carolina. MDCCVII”

Traducerea conține elementele esențiale ale textului, dar învățătorul cu pricina a mai înfrumusețat textul pe ici pe colo cu diverse cuvinte ce nu își au locul.

Lucrări de infrastructură de o asemenea amploare nu au mai avut loc o perioadă lungă de timp în acea zonă. Deși Valea Oltului este una dintre puținele zone de trecere între Valahia și Transilvania, nordul județului nu a mai beneficiat de lucrări de infrastructură de o asemenea amploare decât atunci când a fost construită calea ferată.

Dovadă a lipsei de interes pentru această zonă strategică sunt și cuvintele rostite de Domnitorul Bibescu la deschiderea Obșteștei adunări din anul 1848:

”Ve făgăduiam la începutul anului încetat podul peste Olt...și deschiderea peste Carpați a drumului de la Câineni...știți că acestă făgăduială s`a îndeplinit cu chip de a lăsa la cei cari vor veni după noi adevărate monumente a rivnii și a talentului celor care au ajutat întru a lor săvârșire”

Chiar și domnitorul Bibescu considera acestă lucrare ca un adevărat monument, menit a trece la posteritate. Totuși în ciuda acestei făgăduieli, abia după mai bine de 40 de ani lucrările la șosea în punctele Armăsaru și Clopotul fuseseră atribuite spre reparații sau modernizare prin licitație (conform lui George I. Lahovary, conferință ținută în 4 Martie 1891, în fața Societății Geografice Române - Buletinul soc. An. XII, trim. 1, pag. 64)

Concluzia mea pentru finalul articolului este că această lucrare de infrastructură a fost într-adevăr una de o importanță majoră pentru zonă, însă amploarea ei poate fi înțeleasă mai bine dacă ne gândim că acest drum nu a suferit reparații fundamentale pentru mai bine de un secol. Este ciudat cum Imperiul Austriac a considerat regiunea importantă din punct de vedere commercial și strategic, în schimb Domnia Țării Românești a lăsat drumul fără modificări sau reparații capital o perioadă foarte lungă de timp.

Nepăsarea autorităților centrale pentru această zonă pare a continua chiar și în zilele noastre, regiunea Oltenia fiind singura din România lipsită de autostradă. Mai mult, autoritățile din ziua de astăzi nu consideră prioritară o autostradă Pitești – Râmnicu Vâlcea – Sibiu, care să lege Oltenia de Transilvania și să faciliteze mai ușor traficul de mărfuri între provincii.