Istoria Liceului Alexandru Lahovary

Liceul Alexandru Lahovary este una dintre cele mai prestigioase institutii de invatamant ale Ramnicului. De pe portile sale au iesit mii de elevi, multi dintre ei lasandu-si amprenta asupra istoriei orasului si a Romaniei.

A inceput sa functioneze ca gimnaziu clasic pe data de 7 septembrie 1891 in incinta caselor Angelescu de pe strada Mihai Bravu, la nr. 49. In acel moment scoala avea 41 de elevi si 2 profesori, A. Teodoru pentru partea stiintifica a educatiei si A. Eliade, pentru partea literara.

In primul an se preda limba romana, religia, latina, franceza, geografia, istoria, aritmetica, fiziografia, caligrafia, muzica şi gimnastica. 

Bugetul scolii in acea perioada se ridica la 25 de lei pe trimestru, directiunea scolii facand apel la primarie pentru suport financiar. Primaria orasului a decis sa subventioneze cu 250 – 300 lei pe an activitatea scolii iar prefectura cu 1.000 de lei.

O metoda populara de strangere a banilor in acea perioada era de a organiza baluri iar banii sa fie donati pentru cauze nobile. Un astfel de bal a fost asadar organizat de prefectul judetului, fiind stransa suma de 1.316 lei pentru fondul de constructie al scolii.

In cel de-al doilea an de existenta al gimnaziului, care incepe la 1 septembrie 1892, la cursuri se vor inscrie 79 de elevi. 
Director in acea perioada era Anton Eliade. In postura de profesor la catedra de limba romana si limba franceza se afla profesorul Gheorghe Oprescu. Elevii din anul doi isi desfasurau activitatea in casa Munteanu, aceasta fiind situata pe locatia actualului Palat de Justitie.

In anul scolar 1894 - 1895 scoala ajunge la un numar de 4 clase, in acelasi an absolvind si primii elevi. Din cei 41 inscrisi, doar 13 au ajuns in clasa IV si 10 au absolvit. Numarul tot mai mare de elevi atrage si dorinta directorului Panait Crivat, in 1899, de a infiinta un internat, pentru care se adreseaza primariei. Primaria nu raspunde insa solicitarii venite din partea directorului, astfel ca internatul ramane doar o dorinta, cel putin pentru moment.

Anul 1895 este insa important si din alt punct de vedere: este anul in care scoala primeste numele "Alexandru Lahovari" prin Decretul Ministerial nr. 2533.

Ar trebui probabil amintit faptul ca pana in 1901 cursurile s-au tinut in locatii particulare ale cpt. Nicolae Sofian, casele fiind situate pe strada Capelei. O chirie de 2.500 lei pe an era platita proprietarului. Ulterior insa scoala a fost mutata la episcopie in locul fostului seminar, desfiintat intre timp. Localul vechiului seminar nu era insa potrivit pentru activitati de educatie fiind la acea vreme o cladire neigienica, dezafectata. In plus numarul mare de elevi facea din curtea episcopiei un loc nu foarte potrivit pentru rugaciune. 

La presiunea locuitorilor orasului si a reprezentantilor scolii, prefectul de atunci  al judetului, Gheorghe Sabin decide in toamna anului 1906 ca statul sa doneze teren pentru constructia unei noi scoli. Terenul apartinuse unei cazarme militare care adapostise un regiment de dorobanti (nu intamplator strada pe care se afla terenul se numea strada Dorobanti). 

Un an mai tarziu, ca urmare a demersurilor lui N. R. Capitaneanu, secretar la Ministerul Finantelor, se aloca suma de 120,000 lei pentru constructia noii scoli.

Ministrul Instructiunii Publice, faimosul Spiru Haret adauga 80,000 de lei pentru constructia gimnaziului din Ramnic.

Planurile de constructie au apartinut arhitectului Nicolae Ghica - Budesti, sef al serviciului tehnic din cadrul Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, in timp ce inginerul Balasan este insarcinat, in urma unei licitatii publice desfasurate in martie 1908, sa realizeze lucrarea de constructie. Suprafata viitoarei scoli urma sa fie de 1.086 metrii patrati.

Din partea Ministerului Culteror si Instructiunii Publice este desemnat sa supravegheze lucrarilor arhitectul Alexandru Referendeanu.

Intr-un final, in 1909 se incep lucrarile la noua cladire a institutiei de invatamant. Un amanunt interesant legat de aceste lucrari este 

Metoda de sapare a fundatiei in acea perioada era destul de diferita de cea prezenta. In loc de otel sau beton armat, pentru constructia fundatiei se foloseau stalpi de stejar arsi, introdusi in pamant pana la o adancime de 20 de metri,  imbinarea fiind realizata cu catran. Cu ocazia acestor sapaturi, la o adancime de 17 metri a fost descoperit vechiul drum roman care traversa Ramnicul, aratand practic, inca odata de ce drumului i se spune Calea lui Traian. Secolele scurse din perioada cuceririi Daciei au adus viituri de pe Dealul Capela acoperind in timp vechiul drum.

Cursurile in noua cladire vor incepe la 1 martie 1911, aceasta putand adaposti 155 de elevi.

Beneficiind de conditii moderne, scoala primeste dreptul de a sustine si cursuri superioare de la 1 septembrie 1913. 

Primul razboi mondial avea sa nu se dovedeasca insa benefic pentru Ramnic si pentru liceu, cladirea fiind transformata partial in spital pentru trupele austriace. Ba mai mult, in timpul retragerii acestora de pe teritoriul romaniei, cladirea este jefuita, fiind consemnate pagube totale de 35.000 de lei.

Data fiind cresterea populatiei orasului si a numarului de cursanti cladirea scolii este extinsa in 1921 in baza devizului intocmit de arhitectul Anton Copetii in valoare de 49.010 lei.

Tot in 1921 se achizitioneaza in apropierea liceului un imobil de la capitan I. Rosianu, fiind instalat in acesta internatul liceului, pentru elevii ce proveneau din afara localitatii, aceasta fiind una dintre vechile dorinte ale conducerii scolii.

In 1932 incep lucrarile pentru o noua aripa, acestea urmand a fi finalizate in 1937. La finalul acestor lucrari se ajunge la o suprafata de 1.867 metrii patrati (parter si etaj) si un spatiu total de 6.421 mp (incluzand curtea liceului).

In anul scolar 1943-1944 liceul era frecventat de 500 de elevi, fiind incadrat in categoria C.

Sursele din epoca amintesc faptul ca liceul era unul dintre cele mai inzestrate din tara, avand un laborator cu peste 1.000 de piese ce ocupa intreaga aripa nordica a liceului.
Mai mult se pare ca inca din acea perioada exista si o sala de gimnastica inzestrata cu aparatura moderna. 
Biblioteca liceului numara peste 10.000 de volume de carti.
Pinacoteca liceului, prin "Donatia Capeleanu" reprezenta o impresionanta achizitie pentru sectia artistica a liceului. Colectia era adapostita in prima sala de la etajul aripei de est a liceului si cuprindea opere ale sculptorilor Paciurea, Iordanescu si Paciurea, dar si picturi ale unor artisti precum Arthur Verona, Stefan Luchian si Theodor Aman. Colectia fusese donata liceului de catre Esmeralda Capelleanu si a stat in posesia acestuia pana in ianuarie 1959, atunci cand a fost preluata de catre Muzeul de Istorie al Ramnicului.
Sala de festivitati a liceului era inchiriata in timpul in care nu era folosita de scoala cinematografului Aro, aducand comitetului scolii un total de 300.000 lei anual (conform unor documente din 1944).

Este de remarcat de asemenea faptul ca si in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial o aripa a liceului a fost convertita in spital militar. Ba mai mult, in iulie 1944 se pare ca acest spital de campanie ar fi fost vizitat de insusi maresalul Ion Antonescu, venit sa viziteze soldatii raniti pe front (Nicolae Angelescu în „Memoriile unui om obscur”, publicată la Editura Adrianna, 2005).

Ar mai trebui amintit si faptul ca actualul teren de baschet al scolii este situata pe locatia vechii case Scarlat calinescu, unde a functionat o perioada de timp scoala de fete a orasului iar intre 1927 - 1930 Scoala superioara de comert. Ulterior desfintarii scoli superioare de comert terenul a fost vandut liceului.

Instaurarea comunismului aduce si schimbarea numelui scolii din Alexandru Lahovary in Nicolae Balcescu incepand cu august 1959, denumire care va ramane neschimbata pana in decembrie 1989. Se pare ca Nicolae Balcescu, prin implicarea sa in revolutia pasoptista si inclinarea sa pentru cauze sociale a fost mai pe placul regimului comunist decat Alexandru Lahovary, descendent dintr-o veche familie nobiliara.

In perioada comunista mai au loc doua evenimente importante in ceea ce priveste constructia scolii:

• In 1960 are loc finalizarea lucrarilor pentru realizarea unui sistem de incalzire centrala a scolii
• In 1976 sunt finalizate lucrarile pe aripa din strada G. Praporgescu.

Scoala si apoi Liceul Alexandru Lahovary a avut o istorie lunga si pe alocuri agitata, suprapunandu-se de multe ori cu cea a orasului de pe malurile Oltului. 

Ma bucura insa faptul ca, la mai bine de un secol de la infintare, inca mai sunt copii care ies de pe portile sale pentru a infrunta viata.

Scormonind prin arhiva mea am gasit si cateva fotografii cu absolventi ai liceului. 

Prima infatiseaza o clasa de ciclu primar. Din pacate fotografia nu este datata, neputand asadar sa ma pronunt cu privire la perioada in care a fost facuta. In centrul imaginii se afla doi profesori probabil. Ma astept ca unul dintre ei sa fie chiar director. In lipsa datei insa e greu de spus.

O alta poza de la absolvire este cea de mai jos. De data aceasta insa stim cand a fost realizata, februarie 1937, si ne arata elevii ce faceau parte din clasa a VIII-a a liceului.

Pe spatele fotografiei putem gasi si cateva cuvinte: 

"Desi era zapada, dar de...fiindca ni s-a promis ca vom scapa cu parul mare, ne-am gandit sa ne fotografiem. In mijlocul nostru este profesorul de etica, dirigintele nostru. (Roman ardelean).

Cu drag, de la Misu 17 IV 1937"

Iar pe lateral sta scris "Amaratii - veseli. Cls. VIII Lic. Al. Lahovari 1936 - 37 Rm. Valcii"

O poveste cu pandurii lui Tudor

Nu imi place sa prezint istoria din carti, adica domnitori si regi alesi pe spranceana ci istoria asa cum a fost ea, uneori dulce, alteori cruda. Astazi am sa va prezint un episod putin stiut din timpul Revolutiei de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu:

Astfel, se spune ca in 1821 mai multe familii boieresti din zona Olteniei au prins teama de revolta condusa de Tudor Vladimirescu si au cautat sa se puna la adapost din calea pandurilor sai. 

O parte dintre boiereii de peste Oltet au incercat sa se adaposteasca in satul Benesti, judetul Valcea. Totusi, pandurii lui Tudor le-au luat urma si i-au prins in cele din urma. 

Incoltiti, o parte dintre boieri s-au baricadat in biserica si din turnul bisericii au tras cu arme de foc in panduri, omorand cativa dintre ei. Dupa lupte intense insa au fost nevoiti sa capituleze si sa se predea. 

Pandurii nu s-au marginit insa la a-i captura pe boieri ci au si violat cele doua fete ale boierului Diculescu, din comuna Diculesti, arzand apoi mai multe icoane ale bisericii. Ca o paranteza, icoanele partial arse si carbunii icoanelor arse s-au pastrat de atunci.

La 50 de metri departare de biserica se aflau Casele Benescu, locatie unde se aflau alti boieri baricadati. Acestia la randul lor, dupa ce au capitulat si s-au predat au fost maltratati de panduri, care au si decapitat un profesor de francez, pe care l-au confundat cu Grigore Otetelisanu.

In cele din urma insusi Tudor Vladimirescu a venit la fata locului. Localnicii spun ca Tudor ar fi hotarat atunci spanzurarea celor doi panduri care violasera fetele boierului Diculescu si omorasera apoi pe profesorul francez, iar capetele lor au fost infipte in tepi de-o parte si de alta a portilor. Aprigul oltean, calit in armata imperiala nu tolera indisciplina de acest fel.

Cred ca este important de sublinita faptul ca povestea de mai sus este departe de versiunea romantata a Revolutiei de la 1821 prezentata in cartile de istorie si ne spune cat de usor este sa uiti, voit sau nu, ca oamenii din trecut aveau aceleasi metehne precum cei din prezent.

Cismeaua de la Olt din Ramnic

Exista candva o cismea langa Olt, de unde locuitorii Ramnicului isi luau apa pentru baut. Pe cismea se putea citi in litere chirilice "S'a facut aceasta fantana de Prea Sfintitul Episcop al Ramnicului, Kiriu Kir Filaret, 1784, Septemvrie I".
Deasupra ei statea o alta inscriptie, cu caractere latine: "Reparat de Primarie 1898".

In mijloc, se aflau doua strofe, precum la fantana lui Manole din Curtea de Arges:

"Cursul apei de fantana,

Cand vra fi reace si buna

Si setea o potoleste

Si vederea veseleste.

Si pana cand apa curge,

Pomenirea nu se stange

Si tuturora le vesteste

Si pe ctitori proslaveste."

Conductele ce aduceau apa de la Olanesti au inlocuit fantanile orasului.

Vechile cismele ale orasului nu mai exista iar apa si ctitorii lor au fost de mult uitati. 

Fantana lui Manole din Curtea de Arges, similara celei de la Olt din Ramnic

O amintire din Govora anului 1914

Iata o frumoasa fotografie infatisand un tanar domn, realizata la Govora, Valcea in 1914. Tanarul pare imbracat dupa ultima moda a vremii, elegant, in haine de stofa scumpa si cu o umbrela in mana.

Pe spatele fotografiei se poate citi data de 25 iunie 1914, dar si faptul ca fotografia era adresata familiei Parvulescu venind de la Gheorghita, in semn de amintire.

Cascada din Zavoi

Care cascada din Zavoi? Aceasta a fost si prima mea intrebare. Zavoiul a avut o cascada din cate se pare, cel putin in perioada interbelica. Dupa venirea comunismului insa aceasta a disparut odata cu reamenajarea intregului parc, moment in care a fost inchis si bratul care alimenta lacul iar lacul la randul sau a fost indiguit si restrans ca suprafata.

Oseminte omenesti in Centrul Ramnicului Valcea

Nu există foarte multe informații referitoare la Râmnicul Vâlcea anterior secolului XX. Cu toate acestea urme ale trecutului mai răsar prin diverse scrieri. Nu mică mi-a fost mirarea să citesc următoarele relatări legate de centrul orașului Râmnicu Vâlcea:
 

Ionescu Cheianu menționează că în fapt centrul orașului este așezat pe locul unui cimitir uriaș. Cu ocazia săpăturilor pentru temeliile caselor situate la începutul secolului XX în centru s-au găsit grămezi de oseminte umane. Ni se spune de asemenea că în două locuri erau așezate în neorânduială, ceea ce ar indica fie o bătălie, fie o molimă, care să îi fi răpus.

Un alt autor, Răuț ne spune că ”din apropierea clădirilor așa numitei Bărății , traversând lungul stradei Mihai Bravul, până sub Capelă...mereu s-a descoperit o hrubă lungă, cu ziduri groase, plină de oase omenești. Când s-au clădit casele din centru ale familiei Boicescu, s-au cărat zeci de de care de oase omenești...”. Cu ocazia săpăturilor pentru casele avocatului Florescu și Toma Gorjan (la Nord de monumentul Independenței) însuși a văzut ”cărându-se mai multe care cu oase omenești, găsite numai în direcțiunea șanțurilor de fundațiune...”.

Din pacate nu stiu cata baza se poate pune pe cele doua surse insa ar fi foarte interesant de stiut daca intr-adevar in centrul orasului Ramnicu Valcea s-au descoperit sau nu oseminte omenesti.

O istorie a catolicilor, protestantilor si evreilor din Valcea

Râmnicu Vâlcea a fost în vremurile vechi un loc de răspântie, un loc aflat la intersecția drumurilor comerciale, a ideilor și a religiilor. Apropierea de Transilvania unde o parte a populatiei era de rit catolic, de Bulgaria, avand o prezenta importanta a misionarilor catolici si chiar trecerea Olteniei sub stapanire austriaca au adus un numar considerabil de persoane de rit catolic.

Cu toate acestea, pentru ca istoria lor este mai recenta voi incepe cu protestantii, avand o prezenta nu foarte indelungata, apoi evreii, care in mare parte au disparut cu totul din zona Valcii iar apoi catolicii, cei cu o prezenta indelungata si o istorie pe masura.

 

Protestanții

Au avut o prezență modestă ca număr în Râmnic. Primele mențiuni ale unei organizări a practicanților acestui cult provin din 1893 când aflăm de altfel de existența lor în oraș. În 1894 achiziționează un teren în suprafață de 1250 metrii pătrați pe str. General Praporgescu, unde își ridică o biserică. Aceasta avea o suprafață de 101 metrii pătrați, fiind și locuință pentru pastor. Aflăm de asemenea că la un moment dat în aceeași incintă a funcționat și o școală.

Comunitatea evreiască

Primii evrei au fost evidențiați în Râmnicu Vâlcea în timpul recensământului din 1838 fiind vorba despre 2 capi de familie, fără protecție străină.

La recensământul din 1929 în oraș se aflau 231 de evrei, reprezentând 0,13% din populație. În 1943 găsim în Râmnic un număr de 186 de evrei, conform Biroului Populației.

 


Romano-catolicii

Prezența catolicilor în regiune este asociată cu comerțul desfășurat de bulgari și venețieni în regiune în sec. XIII – XIV. Mai apoi locul lor este luat de sașii și secuii din Transilvania.

Nicolae Iorga menționează în lucrarea sa, Istoria Românilor prin calatorii, II, 1921, pag. 26 următoarele:

”Bacșici, un misionar slav prin părțile noastre, ajuns mai târziu episcop, spune pe la 1640: ”Iată acum Râmnicul Vâlcii, unde au fost mai mulți catolici decât astăzi.”
Un alt călugăr, neprecizat, spre sfârșitul sec. XVIII, între localitățile centre catolice, menționează și Râmnicul.”

De asemenea profesorul P. Drăgoiescu amintea într-o conferință publicată în Revista Radio România, an III, nr. 134 din 4 Septembrie 1943 faptul că sașii, ajunși pe meleagurile vâlcene zidesc o biserică catolică în 1666.

Ionescu Cheianu atribuie însă catolicilor o vechime mult mai mare. El menționează că pe la 1200 o colonie bulgară de rit catolic ar fi fondat o biserică în zona Râmnicului. Pe ruinele ei ar fi fost ridicată o mânăstire în 1728. Aceasta a fost arsă de turci la un moment dat însă a fost refăcută în 1886 când a fost resturată.

După convertirea majoritătii sașilor din Transilvania la protestantism, și în Râmnic au apărut semne ale acestor mișcări. Astfel se amintește de prezența, în 1574, a unui predicator luteran în zonă care i-a convertit pe sașii din zonă la Protestantism.

Se pare că misionarul Baksici (Bacșici de mai sus), trecând prin Vâlcea a fost rugat de credinciosii catolici din zonă să le trimită un preot catolic (poate de aici și remarca de mai sus, că altădată prezența catolică era mai consistentă).

Ulterior au venit preoți franciscani din Bulgaria care i-ar fi întors pe protestanți la religia catolică.
Unele izvoare menționează în perioada 1660-1679 faptul că biserica din Râmnicu Vâlcea necesita reparatii.

Constantin Brâncoveanu, un domnitor canonizat de Biserica Ortodoxă Română pentru că a refuzat convertirea la religia musulmană, a fost un bun creștin și față de catolici, el permițând unui număr de credincioși catolici, fugiți în 1688 din Bulgaria ca urmare a prigoanei turcilor, să se stabilească în zona Râmnicului și a Olăneștiului.

Chiar înainte de trecerea Olteniei sub stăpânire austriacă lucrurile se mișcau în comunitatea catolică. Astfel în anul 1704, preoții franciscanii au ridicat lângă biserica catolică, o construcție cu cinci camere, incluzând o bucătărie, și o pivniță, construcție finanțată din donațiile membrilor comunității catolice. Izvoarele vremii îl amintesc, printre aceștia pe un anume Petru Duralia.

Pacea de la Pasarowitz din 1718 a adus Oltenia sub stăpânire Austriacă, ceea ce a făcut ca un număr mare de catolici bulgari să treacă Dunărea și să se refugieze tot în regiunea Râmnicului. Se pare că numărul catolicilor ar fi ajuns în acea perioadă la 2000 de oameni (un număr mare raportat la populația orașului).

Administrația austriacă a creat o companie de comerț extern, angajând în acest sens bulgari catolici din zona Târgu Jiu și Râmnicu Vâlcea.

Nicolae Iorga menționează în cartea sa ”Istoria Românilor în chipuri și icoane” (pag. 258 ed. Ramuri, an 1925) faptul că locuitorii catolici țineau chiar și un bâlci în zona Râmnicului, în fiecare an pe 15 august.

În 1725 a fost pusă piatra de temelie a unei noi biserici de piatră, după modelul celei din Deva. Despre această biserică aflăm că ”...era înaltă și spațioasă...”, pe când ”celelalte trei biserici românești erau mai scunde și mai puțin spațioase”, fără nici o turlă. Notele provin din ”Arhivele Olteniei, an VII, nr 37 – 38, mai-august 1928, pag. 252 : Grund-Riss von dem wallachischen Closter Rimnic un Prospect von Rimnic.

Biserica avea o lungime de 30 m și 10 m lățime. Era înaltă, frumoasă si luminoasă, având trei portale (ferestre). Presbiteriului avea o sacristie spatioasă. Biserica avea trei altare, două cripte si un gang boltit în care se desfăsurau procesiunile. Interiorul era pavat cu lespezi de piatră, corul avea o orgă deosebită, iar de la cor se urca pe o scară în formă de spirală, având 29 de trepte până la turnul înalt si masiv.
Biserica poartă hramul Sfântului Anton de Padova, fiind sfințită în anul 1730, de către Episcopul de Nicopole, Nicolae Stanislavich. Austriecii acordaseră catolicilor protecție specială, permițându-le bulgarilor să își creeze și un episcopat ce a funcționat o perioadă la Craiova (Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călătorii. Pag. 99).

Parohul ei purta titlul de ”Starostea Bărăției”. În 1738, adică 8 ani mai târziu, biserica avea să fie distrusă de o incursiune a turcilor în zona Vâlcii. Odată cu întoarcerea Olteniei sub stăpânire otomană

în 1739 majoritatea catolicilor din regiunea Vâlcii s-au refugiat spre Banat.

Numărul mic de practicanți ai cultului catolic, dar si vremurile grele îndurate de toți locuitorii regiunii au făcut ca biserica catolică să se deterioreze. Slujbele ajunseseră a se ține într-o cameră a mănăstirii.

În sec. XIX una dintre sacristii a fost transformată într-o biserică care dăinuiește până în zilele noastre. În anul 1884 au avut loc lucrări asupra ei, fiind acoperită cu sindrilă, iar în anul 1925 a fost acoperită cu tablă. Tot în 1884, a mai fost adăugat un clopot. Biserica actuală are dimensiunile următoare: 14, 5 m lungime, 7, 25 m lătimea de 8 m înălțime, în interiorul cărora se află biserica.

În perioada interbelică aflăm că în Râmnic comunitatea catolică deținea chiar în inima orașului importante imobile pe o suprafață de 1,3906 ha, cu construcții pe o suprafață de 1281 metrii pătrați. Este vorba în fapt de construcții din jurul bisericii, care au fost naționalizate de regimul comunist. Conducătorii orașului au considerat de cuviință să închidă biserică între blocuri pentru a o izola parcă de oraș.

Valcea a fost si continua sa fie un loc de raspantie al Romaniei. Desi aflata departe de granitele actuale, a fost in permanenta in drumul marilor evenimente si schimbari ce au afectat tara noastra.

Via Carolina - drumul uitat al Imperiului prin Oltenia

Nu multa lume a auzit de Via Carolina, la fel cum nu multa lume stie de cucerirea Olteniei de catre Imperiul Habsburgic. Desi aceasta perioada nu este consemnata in manualele de istorie a Romaniei ca fiind de importanta, pentru Oltenia ea a insemnat o era scurta, dar foarte interesanta.

De ce? Pentru ca ocupatia austriaca a insemnat trupe stationate pe teritoriul Olteniei, cu toate neajunsurile aduse de aceasta situatie, dar in acelasi timp si realizarea unor reforme si in special lucrari de infrastructura pe care voievodul de la Bucuresti nu le-ar fi realizat probabil niciodata.

Cea dintâi grijă a guvernului Austriei, după cucerirea Olteniei, în anul 1718, a fost de a stabili căi de comunicație care să lege Transilvania (Dacia Alpestră) cu Oltenia (Dacia de Mijloc).

Astfel, după încheierea păcii de la Passarowitz  (1718) între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic Sublima Portă a cedat ”Imperialilor”  cele 5 județe, care formau Valahia Mică (Oltenia). Trupele Regelui Carol al VI-lea ocupau Oltenia deja din 1717 însă oficializarea ocupației a avut loc abia un an mai târziu. Încă din timpul acestei ocupații au fost luate măsuri pentru a se lega Transilvania cu noua provincie cucerită. În acest scop  Prințul Eugene de Savoia, comandantul trupelor austriece din Oltenia a fost însărcinat cu construcția unei șosele de la Turnu Roșu până la Râmnicu Vâlcei cu scopul de a înlesni  transporturile militare și comerciale dintre Transilvania și Valahia Mică.

Acestă șosea comercialo strategică, i se dete numele de ”Via Carolina”. Spre a memora atât cucerirea Olteniei, cât și construcția acestei șosele, care pe acele vremuri, trecea drept o adeverată lucrare de artă, făcu o inscripțiune latinescă, în felul inscripțiilor romane și se încrustă cu crampone de fer în stânca muntelui, pe marginea drumului.

Acesta a dispus curățarea albiei Oltului de stâncile care împiedicau transportul de materiale pe apă. Sa nu uităm că, în lipsa căilor ferate, lemnul, o resursă foarte importantă în acea vreme era transportat prin intermediul plutașilor. Acele stânci din albia Oltului împiedicau însă transportul pe calea apelor. Construcția acestui drum a costat în total 60,000 florini, o sumă considerabilă pentru acele vremuri, justificată însă de dificultățile întâmpinate în timp ce se încerca a se învinge stâncoasa resistență a Carpaților și capriciile furiose ale Oltului.  

Șoseaua începea de la Turnu Roșu (unde era granița dintre Oltenia și Transilvania) și mergea până la Bogdănești (localitate aflată la jumătatea drumului dintre Călimănești și Râmnicu Vâlcea). La Turnu Roșu,  a fost săpată în piatră următoarea inscripție:

”Haec Via

In Dacia

Aperta est

Anno MDCCXVII”

În traducere inscripția spune: ”Acest drum din Dacia este deschis Anul 1717”

Drumul a fost numit Via Carolina, sau Drumul lui Carol, în cinstea Împăratului austriac Carol al VI-lea.

Drumul ce mergea pe marginea Oltului a fost considerat în acele vremuri ca o lucrare extraordinară fiind comparat cu construcțiile Romanilor și cu faimosul drum roman ce străbătea Oltenia în timpul ocupației romane. Așa cum vom vedea mai jos și inscripția din lăsată de austrieci în localitatea Câineni, situată pe acest drum spunea ”chiar vitejia lui Traian s-a oprit aici”.

Acest drum a fost identificat de Domnul Dr. M. Gaster care a trimis din Londra ”Societăței Geografice Române” undeva prin 90 ai secolului XIX niște notițe privitoare la România, culese dintr-un manuscris aflat în custodia British Museum.

Astfel, între planșele interesante pentru geografia Țării Românești, se afla una de aproape un metru, în care era ilustrat cursul râului Olt, de la ieșirea lui din Transilvania (Turnu Roșu), până aproape de Râmnicu Vâlcea, drum de 8 ceasuri cu trăsura. Așa cum probabil ati ghicit este vorba despre ”Via Carolina”.

Un detaliu interesant legat de această hartă este că menționa în stânga Oltului: ”Oesterreichische Wallachei” iar în dreapta lui: ”Turckische Wallachei”. Bineînțeles că lucrurile erau exact invers.

În apropiere de satul Câineni, sus în stânca munților se afla încrustată o lespede mare de marmură albă, pe care era săpată o inscripție în latină sub armele imperiale. Pe lângă acestă stâncă trecea în vremurile ocupației austriece drumul; mai târziu, în timpul domniei lui Stirbey-Vodă se pare că această porțiune a fost refăcută, cu această ocazie drumul fiind coborât. De atunci inscripția nu a mai fost vizibilă trecătorilor, fiind mult mai sus decât șoseaua:

Iată ce spunea inscripția:

”STA VIATOR

UBI NATURA STARE JUBET

ET VIRTUS TRAJANI STETIT

HIC

SUB AUSPICUS

CAROLI SEXTI

SUBACTA BREVI BELLO  SED FORTI ANIMO

EUGENIO

CAESARIS VICARIO DUCE

RIPENSI DACIA

UT MEDIAE MUTUIS COMMERCIIS JUNGERETUR ALPESTRIS

EPFRACTIS NUPIBUS PRAECIPITATIS IN PLANUM DUCTIS ALPIBUS PANTE JUXTIS

XI HORARUM VIA VEHICULARIS APERTA EST

OPUS EGIT

STEPHANUS COMES  A STEINVILLE

LEGATUS ET PRAESES IN DACIIS

ARCHITECTO FRIDERICO SCHWANICIO

QUID PROVIDENTIA AUGUSTI

PRO SALUTE PUBLICA PER FIDELE MINISTERIUM PASSET

GRATAE POSTERITATE PERENNE MONUMENTUM

JAM VALDE PROSPERE ET MEMINERIS

VIRTUTI CAROLI INVIAM NULLA ESSE

VIAM

QUEDUM ALPES EVISCERAT ET FLUMINA DAMAT

BELLUM SISTIT POPULOSQUE MONITBUS NUDATOS

IMPERIO FRENAT OBSEQUIO FELICES

VIA CAROLINA

HAEC EST

MDCCVII

Textul de mai sus a fost copiată de D.N. V. Pipirescu, învățător în Comuna Câineni în 1883, chiar de pe piatra originală. Din păcate inscripția nu a fost copiată foarte corect, lipsind litere din text. De asemenea anul menționat în inscripție este 1707, deși drumul știm că a fost inaugurat în 1717.

De la același învățător avem moștenire și traducerea de mai jos:

”Oprește-te călătorule! Unde natura poruncește să te oprești și vitejia lui Trajan s-a oprit. Aici sub auspiciile lui Carol al VI-a, Imperatorului, într-adever August, supusă fiind Dacia Ripensă printr’un scurt resbel, însă prin mare vitejie, fiind Eugeniu general, locțiitorul Cesarului, un drum de trăsuri, lung de 11 ceasuri a fost deschis, după ce stâncile au fost sfărâmate și rostogolite și după ce Alpii au fost nivelați și uniți printr’un pod, pentru ca țara Alpestră (Transilvania) să fie unită prin comunicațiuni mutuale cu țara de mijloc (Oltenia). Cu acesta lucrare s’a sârguit Ștefan Comte de Steinville, delegat și președinte în ambele Dacii, fiind architect Frederic Schwanicius. Ceea prin providenția  Cesarului pentru binele obștesc, prin o slujbă credinciosă, a pus acest monument nepieritor pentru posteritatea recunoscătore. Acum remâi sănătos și aduți aminte că prin virtutea lui Carol nu remâne nici drum nefăcut, care Imperator nu când sfarămă Alpii, învinge rîurile, termină răsboiul și anexează la Imperiu aceste popore scăpate de munți și fericite prin supunere. Acesta este Calea Carolina. MDCCVII”

Traducerea conține elementele esențiale ale textului, dar învățătorul cu pricina a mai înfrumusețat textul pe ici pe colo cu diverse cuvinte ce nu își au locul.

Lucrări de infrastructură de o asemenea amploare nu au mai avut loc o perioadă lungă de timp în acea zonă. Deși Valea Oltului este una dintre puținele zone de trecere între Valahia și Transilvania, nordul județului nu a mai beneficiat de lucrări de infrastructură de o asemenea amploare decât atunci când a fost construită calea ferată.

Dovadă a lipsei de interes pentru această zonă strategică sunt și cuvintele rostite de Domnitorul Bibescu la deschiderea Obșteștei adunări din anul 1848:

”Ve făgăduiam la începutul anului încetat podul peste Olt...și deschiderea peste Carpați a drumului de la Câineni...știți că acestă făgăduială s`a îndeplinit cu chip de a lăsa la cei cari vor veni după noi adevărate monumente a rivnii și a talentului celor care au ajutat întru a lor săvârșire”

Chiar și domnitorul Bibescu considera acestă lucrare ca un adevărat monument, menit a trece la posteritate. Totuși în ciuda acestei făgăduieli, abia după mai bine de 40 de ani lucrările la șosea în punctele Armăsaru și Clopotul fuseseră atribuite spre reparații sau modernizare prin licitație (conform lui George I. Lahovary, conferință ținută în 4 Martie 1891, în fața Societății Geografice Române - Buletinul soc. An. XII, trim. 1, pag. 64)

Concluzia mea pentru finalul articolului este că această lucrare de infrastructură a fost într-adevăr una de o importanță majoră pentru zonă, însă amploarea ei poate fi înțeleasă mai bine dacă ne gândim că acest drum nu a suferit reparații fundamentale pentru mai bine de un secol. Este ciudat cum Imperiul Austriac a considerat regiunea importantă din punct de vedere commercial și strategic, în schimb Domnia Țării Românești a lăsat drumul fără modificări sau reparații capital o perioadă foarte lungă de timp.

Nepăsarea autorităților centrale pentru această zonă pare a continua chiar și în zilele noastre, regiunea Oltenia fiind singura din România lipsită de autostradă. Mai mult, autoritățile din ziua de astăzi nu consideră prioritară o autostradă Pitești – Râmnicu Vâlcea – Sibiu, care să lege Oltenia de Transilvania și să faciliteze mai ușor traficul de mărfuri între provincii.

Cum aratau Ocnele Mari in 1893

Pentru ca nu imi place sa repet lucruri prezente deja pe wikipedia sau din surse online, am sa prezint orasul Ocnele Mari, astfel cum era el in 1893.

Ocnele Mari au purtat de-a lungul timpului mai multe denumiri: Salinele Mari, Ocna sau Targu Ocna. Toate denumirile sunt insa legate de exploatarile de sare de pe teritoriul sau.

Orasul este situate intre doua lanturi de dealuri: unul la Nord de localitate numit Licura, iar celalalt la Sud numit Dealul Ocnei. Raul Sarat curge de la Est spre Vest trecand prin centrul orasului si se varsa in Olt in punctul Raureni.

In 1893 numara 4.059 de suflete, din care 2.117 barbati si 1.942 femei.  Avea in componenta sa 14 catune:

• Ocnele Mari (cu Traistarii, Carpenisiu si Goroneni)
• Ocnita
• Slatioarele
• Facai
• Buda
• Copacelu
• Bravita
• Stolniceni
• Raureni
• Rastoca
• Valea Rei

Comuna urbana Ocnele Mari este situata la 7 km de Ramnicu Valcea, cu care se margineste la Nord, fiind separat de acesta prin Culmea Inatesti. Tot la nord este marginit de localitatea Vladesti prin Culmea Teica. La Sud se margineste cu comuna Cazanesti si Govora, de care este separata prin Magura Slatioarei. In Est se invecineaza cu Oltul iar in Vest cu comuna Titireciu.

In 1893 suprafata totala a orasului era de 1978 ha din care 363 ha islaz.

In 1893 in Ocnele Mari se aflau 1020 capi de familie si 1174 contribuabili. Dat fiind ca fiecare cap de familie era contribuabil (datora impozit personal) rezulta ca diferenta erau fie straini fie societati ori persoane ce practicau meserii liberale si care datorau impozit pe meserii.

Locuitorii din localitate erau mosneni, insa 314 s-au improprietarit dupa legea din 1864. Acestora le-au fost oferite 964 ha apartinand mosiilor statului din localitatile Valea Rei, Raureni, Copacelu, Slatioarele, mosia Eforiei, schitul Titireciu si alte proprietati.

Locuitorii se ocupau mai mult cu agricultura, dar practicau si meserii precum cismaria, croitoria, brutaria. In 1893 erau inregistrati 21 industriasi si 18 comercianti. Produsele acestora erau desfacute in targul de la Raureni. In intreaga comuna se aflau 2 masini de vanturat si 58 de pluguri de fier.

Printre locuitorii Ocnelor Mari se aflau 42 de familii de tigani muncitori, 6 bulgari, 20 de austrieci si 2 unguri. Din cate se pare bulgarii erau speculanti in timp ce ceilalti erau functionari si lucratori la saline ori in alte parti.

Bugetul comunei inregistra venituri de 9361 lei si cheltuieli in aceeasi suma (executia bugetara 1892 – 1893). Comuna avea de asemenea un capital de 5768 lei (Probabil cladiri proprii, terenuri, participatii).

Instructiunea publica

Din documentele aflate in posesia ofiterului starii civile rezulta ca in 1891 erau 412 copii avand varsta de scolarizare. Cu toate acestea, doar 169 dintre ei au urmat cursurile scolare (142 baieti si 27 fete).

Scolile erau deservite de 2 institutori si 2 institutoare pentru care statul asigura un buget de 14.568 lei pentru anul financiar 1892 – 1893. Din acestia 9.222 lei mergeau spre scoala de baieti si 5.346 lei pentru scoala de fete.

Pentru ca scolile erau situate in localitatea Ocna, ele nu puteau fi folosite si de catre cei din Ocnita, Teica sau celelalte localitati ce compunea comuna Ocnele Mari din cauza distantei prea mari.

Numarul copiilor care frecventau scolile era repartizat in felul urmator:

Clasa I		Clasa II		Clasa III		Clasa IV		TOTAL
B	F	B	F	B	F	B	F	B	F
70	10	27	7	26	5	19	5	142	27

In 1893 a fost infiintata o a doua scoala de baieti in catunul Ocnita, pentru care comuna cheltuia 1.749 lei.

Scolile din Ocna dateaza din jurul anului 1860. Cladirea scolii de baieti a fost donata de D-na Maria Marinescu, in timp ce celelalte doua (scoala de fete si cea din Ocnita) se aflau in cladiri inchiriate. Ca o paranteza, cati dintre oamenii bogati din ziua de astazi doneaza ceva pentru cei saraci sau neajutorati?

Nu in ultimul rand aflam ca in 1893 erau stiutori de carte in tot orasul 622 de barbati si 349 de femei .

Miscarea populatiei

In 1889 s-au nascut 119 copii legitimi (65 baieti, 54 fete) si 17 copii naturali (10 baieti si 7 fete). Toti nascutii erau crestini-ortodocsi. Cum probabil va dati seama copii naturali sunt cei pentru care nu au 

Dupa starea civila s-au casatorit 22 de flacai cu fete, 3 vaduvi cu fete. Toti cei casatoriti erau de religie crestin-ortodoxa.

Barbati					Femei
18-25	25-35	35-45	45-60	peste 60	15-18	18-25	25-35	35-45	45-60
15	9	1	-	-	9	14	2	-	-

Totalul casatoriilor a fost de 25. Dintre acestia stiutori de carte erau 7 barbati si 4 femei, in timp ce 18 barbati si 21 de femei nu s-au putut iscali. Prin urmare, marea majoritate a oamenilor inca nu stiau sa scrie sau sa citeasca in 1893, desi in Ocna exista scoala din 1860.

Au murit dupa sex si stare civila:

• 45 persoane necununate (insemnand copii si celibatari) din care 25 barbati si 20 de femei
• 33 cununati (22 barbati si 11 femei)
• 21 vaduvi (6 barbati si 15 femei)
• 1 barbat cu stare civila necunoscuta

Ca religie, dintre cei decedati, unul era protestant, unul de religie necunoscuta iar restul crestin ortodocsi.

96 au murit "de boala", 2 din intamplare si 2 sinucigasi.

Biserici

Bisericile au reprezentat intotdeauna puncte de reper in localitati din Vechiul Regat. In general ele sunt printre primele constructii de interes public si cam singurele care trec testul timpului. In majoritatea cazurilor oamenii se ingrijesc de biserici mai mult decat se ingrijesc de spitale, scoli sau de propriile locuinte.

In Ocnele Mari erau in 1893 in total 13 biserici. In resedinta comunei (Ocna) erau urmatoarele biserici:

• Biserica Domneasca – A fost zidita de marele boier Jupan Statie ”intru cinstea si lauda marelui mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta”, iar turla a fost ridicata pe cheltuiala Vistieriei (probabil vistieria domneasca) si ”s-au miluit cu mertic de sare, precum arata hrisovele domnilor tarei si cu casele in care sede camarasu, deci cu se ia si cu mertic de sare sa se chiverniseasca aceasta sfanta casa, insa fiind si alta biserica Domneasca si invechinandu-se s-au surpat, iar fericitul Constantin Basarab Voevod au socotit-o si au numit-o a fi aceasta biserica Domneasca, precum adevereza hrisovu Mariei sale si ale altor domni”  […] Neputendu-se sa se zugraveasca au remas, iar acum fiind cameras Jupand Duca, de la Sinop si Jupan Statie de la Cerna Voda, i-au indemnat Dumnedzeu si au cheltuit de au zugravit biserica si altarul. Insa temelia s-au pus la letul 7185 / 1677, iar cu zugravela la letul 7226 / 1718.” Din inscriptia unei pietre pusa la fantana Domnesca din localitate, ridicata de D-l Gr. G. Tocilescu in 1892 si depusa in colectia muzeului, se constata ca biserica Domneasca Sf. Gheorghe, care s-a surpat a fost ridicata in sec. XIV de Alexandru Basarab.  Sfanta masa de la biserica cea veche s-a inchis cu zid de jur imprejur, pe ea realizandu-se sfintirea apei in anumite ocazii. 

• Biserica din Mahalaua Traistarilor – preinoita in 1856 ca urmare a staruintei preotului Silion Egumenul la Oto – Titireciu, dar terminata de Panait Rusu in 1862.
• Biserica Maica Domnului zidita de ispravnicul judetului, Constantin Fiotu si sotia sa Casandra, in zilele lui Nicolae Voevod in 1746.
  
• Biserica din Brosceni, sub patronajul Sf. Ion Slataost, a fost rezidita in 1793 de Popa Kera, Popa Radu si Dinu Lupu. Biserica a fost fondata inainte de 7105 / 1597, acest fapt fiind atestata prin acest ”zapis de cumparatore”:  ”Sa se stie cum am cumperat eu jupan Nan din Bunesci-de-jos, din Pauleni, dela Stanciu si frate-seu Bran 3 falci in deal la Brusturetu si 2 in vale, una inghiul Carstei si alta in manco (mai incoa), derept aspri 270 si leu vendut acesti omeni ce’s sus scrisi de a lor buna voie si cu stirea tutulor megiasilor si din sus si din jos si din crucisul locului si au pus marturie pop Stanciul din Bunesci si dela Ocna anume pop Stanciul,  pop Constantin, i starita din Slatiore pe anume Mariia, i Sar...a si o au dat jupan acele falci sfentei monastiri la sfeti Ion Zlautaustu (gura de aur) de la Ocna cea Mare, ca sa-i fie de pomena si lui si ficiorilor lui, asa sa se stie: scris in luna Iulie 3 dzile si au fost trecuti ani dela Adam pina acum 7105. (Dumnedzeului nostru slava in veci si amin).
• Biserica Bradu zidita la anum 1844 de Eromonahul Nectarie. In curtea bisericei se afla doi brazi mari. Despre numele acestei biserici ni se spune ca "Era unul mai vechiu de la care’si a luat numele de ”Bradu” dar acela nu mai exista".

Avutia locuitorilor

In 1893 erau in comuna: 436 boi, 375 vaci, 297 vitei, 9 bivoli, 177 cai, 1055 oi, 17 capre, 793 de porci.

In anul 1891 au fost 184 stupi cu albine, care au produs  14 kg 850 de miere si 9 kg 793 de ceara. Cu cultura gandacilor de matase locuitorii se ocupau prea putin, numai pentru trebuintele lor.

In anul 1891 s-au fabricat 1.786 hectolitri tuica si s-au recoltat 9809 hectolitri tuica, 4.377 kg fasole si 378 care de fan.

In comuna se aflau aproximativ: 5.200 meri, 3.900 peri, 3.000 ciresi, 3.200 nuci.

Exploatarea de sare

Este de asemenea de remarcat ca in acea perioada existau 6 balti cu apa sarata folosite de locuitori si nu numai pentru tratarea unor boli. Aceste lacuri erau rezultatul prabusirii unor mine de sare. Apele lacului salifer din gura Ocnei Vechi de langa targ se incalzea in Iulie, pe cand a celorlalte lacuri se incalzeau mai devreme, in Mai si Iunie.  

Aceasta apa are proprietatea de a tine un om deasupra. Adancimea ni se spune ca depasea 120 de metri.

In catunul Lunca s-a deschis in acea perioada o cariera din care se scotea piatra necesara pentru cladirea noului local de temnita situat in mahalaua Ocnita, langa locul de unde se scotea sare.

Din punct de vedere administrativ Raureni reprezenta un catun al localitatii, fiind de altfel locul unde se tinea faimosul targ ”Raureni”. De asemenea, trebuie amintit ca in fiecare vineri se tinea un targ in resedinta comunei.

Locuri istorice

Ca locuri demne de mentionat din Ocnele Mari, ar trebui amintit: Cetatea Ruconium, Carstogele, Lacul Doamnei, Culmea Licura, Slatioarele, Titireciu si fantana Dobromir, astazi in ruina, aproape de biserica Maica Domnului, facuta de Dobromir Cretulescu la anul 1590.

De asemenea se zice ca in comuna Ocnele Mari a avut loc si o batalie, numita ”Carjalia”, cu turcii, acestia arzand biserica de la Capatana, aflata pe Dealul Licura, in preajma anului 1802.

Administrativ

Ocnele Marie erau in 1893 resedinta plasei / subprefecturii Ocolu-Otasau. De asemenea in localitate era resedinta unei companii de Dorobanti insarcinata cu paza criminalilor, care avea o frumoasa cazarma pe una dintre colinele orasului. Tot in localitate se afla de asemenea si penitenciarul criminalilor. In Mai 1892 s-a pus temelia si pentru noul penitenciar, care-l va inlocui pe cel vechi.

Cai de comunicatie

Caile de comunicatie care legau comuna in acea perioada erau:

•  Soseaua nationala ce mergea de-a lungul Oltului pe vechiul drum roman numit Calea lui Traian, ce strabate si Ramnicu Valcea.
• Soseaua care placa de la salina si se unea cu Calea lui Traian.
• Soseaua comunala care trecea prin catunul Valea-Rei si Copacelu spre comunele din plasa Ocolu.
• Soseaua proiectata (in acea perioada) pentru a face legatura intre Ocnita si Govora.
• De asemenea de la Saline la Raureni era o cale ferata construita pentru transportul sarii.

Daca doriti sa mai aflati si alte lucruri interesante despre istoria Valcii puteti da un click mai jos:

Valcea Veche