Google+ Google+

joi, 1 august 2013

Romania vazuta de Regina Maria - episodul 7: Ciobanul




In cartea Tara Mea a Reginei Maria am gasit un pasaj foarte frumos in care sunt descrisi ciobanii de pe meleagurile noastre: 

"Cei mai singurateci locuitori ai României sânt ciobanii; mai singurateci şi decât călugării in chiliile lor, căci călugării se strâng în congregaţii, pe când ciobanii petrec luni întregi singuri numai cu cânii lor pe pustii vârfuri de munte.
Adesea rătăcind călare pe culmi am dat de aceşti paznici tăcuţi, sprijiniţi pe bâtele lor, aşa de liniştiţi de ar fi putut să fie chipuri cioplite în piatră.


Marea boltă albastră era a lor, şi minunata vedere asupra zărilor fără de margeni; ai lor norii schimbători plutind une ori peste capetele lor; alte ori ridicăndu-se ca un abur din prăpăstiile de la picoarele lor: ale lor erau şi tăcerea şi apusurile, răsăritul şi floricelele de munte cu minunatele lor nuanţe. Dar tot a lor era şi furtuna, şi ploaia, şi zilele de nepătrunsă ceaţă; a lor era singurătatea fără cuvinte, nemângâiată de glas omenesc.



Aceşti singurateci locuitori ai muntelui ajung aproape de o coloare cu stâncile şi cu pământul de care sunt încunjuraţi.

Poartă mantii enorme, făcute din pieile oilor turmei, căzute pe cale. Aceste veştminte buhoase li dau o înfăţişare sălbatecă, ce nu samănă cu nimic din ce-am văzut vre-odată; şi băieţaşii poartă aceste extraordinare veşminte, care-i acopăr de sus pănă jos, ferindu-i de ploaie şi de vânt şi chiar de prea arzătoarele raze ale soarelui. Singurul lor adăpost sânt bordeie, pe jumătate supt pământ, ale căror acoperişuri sânt făcute din brazde, aşa încât la o distanţă mică abia de le poţi deosebi. Aici, în tovărăşia dulăilor lor, ei petrec lungile luni de vară, până ce frigul toamnei îi trimite pe dânşii şi turmele lor înnapoi la câmp.

Sunt făpturi cu aspre căutături aceşti ciobani, aproape tot aşa de nepieptănaţi ca şi dulăii lor. Singurătatea pare să li fi pătruns în ochi, cari te privesc fără simpatie, ca şi cum ei ar fi pierdut obiceiul de a-i opri asupră feţei oamenilor.
Grea primejdie pentru drumeţi sânt aceşti dulăi sălbateci, şi adesea stăpănii lor se uită la năvala ce dau nenorocitului intrus, fără să mişte un deget întru apărarea lui.
De sigur că adesea un suflet de preţ se poate găsi între aceşti străjeri ai muntelui înnalt. El va povesti atunci lucruri vrednice de auzit, căci natura va fi fost învăţătoarea lui, glasurile sălbătăciunilor vor fi întrat în inima lui.


Mai puţin nesociabil e păstorul care-şi mână turma pe păşuni mai verzi.

Nu e atâta de singuratec; chiar când nu trăieşte cu un tovarăş, el primeşte vizitele trecătorilor; expresia lui e mai puţin posomorâtă; ochii mai puţin aspri, şi ariile ce cântă din fluier au o notă mai dulce.

Aici cojocul e înlăturat, dar atitudinea ciobanului e pretutindeni aceiaşi: ori pe vârfuri pustii de munte, ori pe grase păşuni lângă limpede râu, ori pe arzătoarele şesuri ale Dobrogii, unde cale de mai multe leghi împrejur nu se vede nici un copac, ciobanul stă, uneori ceasuri întregi, cu amândouă mânile supt bărbie, răzimat în bâtă. Nu ţine samă de vreme, se uită ţintă înnaintea lui, şi ceasurile trec încet peste capul lui.




Odată am avut o curioasă impresie. Călăriam pe nişte dune fără sfărşit lângă Mare. Nimic nu mă putea încânta decât peisagiul ce se întindea înnaintea mea: Marea era de o linişte moartă, sămănând cu o oglindă de albastru stropit de puncte luminoase; nisipul ţermului era alb şi scânteietor; valuri de căldură se ridicau din pământ, arzându-mi faţa; lumea întreagă părea că gâfâie. Eu singură mă mişcam pe această imensitate; ale mele erau bolta, Marea şi nisipul.
Cu toată căldura înnăbuşitoare, calul mieu sălta voios, fericit că simte nisipul moale supt copite. Aveam simţul că merg printr'un pustiu.
De-odată calul se împotrivi, sforăi din nările lărgite; îl simţiiu că tremură supt mine; sudoarea-i răsări pe tot trupul; se opri subit şi, învârtindu-se pe neaşteptate împrejur, nu mai voi să înnainteze. Nu se putea vedea nimic decât un şir de movile de nisip joase, încovoindu-se, şi ici şi colo având un smoc de iarbă, tare ori o rădăcină de levent maritim plecat supt covârşitoarea căldură. Dar şi eu aveam un simţ nestăpânit, ciudata impresie că era un lucru care sufla, ca şi cum pământul însuşi s'ar fi sbătut supt piciorul nostru. Oarecum împărtăşiam temerea calului. Ce putea să fie?
În ciuda împotrivirii calului, porniiu înainte, ţiind strâns frâul, când la fiecare clipă încerca să se întoarcă împrejur.
Atunci văzuiu apărând în zare ceva straniu: o linie misterioasă care unduia peste una din movile, ceva care avea viaţă. Avuiu neteda percepţie că sufla, ba chiar că-şi trăgea suflarea.
De-odată un om răsări de undeva şi stătu, o pată neagră, în faţa căldurii bolţilor ce păreau a cloci lumea. Omul acela era un cioban. Atunci pricepui şi rostul acelei linii ce se mişca aşa de ciudat: erá turma lui.
Copleşite de căldura toropitoare, oile se strânseseră la olaltă, cu capetele întoarse înlăuntru, căutând adăpost una dela alta. Neaflând uşurare, gâfâiau suferinţa lor tăcută.

Ciobanul stătú nemişcat, privindu-mă drept, cu o nepăsare împietrită.
Cred că niciodată până atunci şi niciodată după aceia n'am avut un mai pătrunzător simţ de nesuferită căldură...



Oriunde i-am întâlnit, pe munţi ori în câmpie, pe păşuni verzi ori în pustiuri sterpe, aceşti tăcuţi păstori mi s'au părut a fi adevărată întrupare a singurătăţii, a tainei, a lucrurilor nespuse.
Prin singuratecele lor veghi între sălbătăciunile fără rost, de sigur că ei s'au întors la o mai de aproape înţelegere a naturii; poate că au descoperit stranii taine, pe care nimeni din noi nu le ştie !

Toamna şi la începutul primăverii, păstorii îşi mână turmele înnapoi la munte. Ii afli căznindu-se încet pe drumurile mari: o masă tăcută cu un conducător bătut de vifore în frunte, omul şi oaia de aceiaşi coloare de praf: obosiţi la mers, storşi, supuşi, ştiind că drumul lor nu este încă la capăt.
Trecătoare vedenii ale sălbătăciei, umbre întoarse din singurătăţi, despre care nu ştim nimic. Oamenii cu feţele duse pe gânduri şi ochi ce văd departe, oile cu capetele plecate vin către tine de departe, trec, se depărtează şi au dispărut, lăsând în urma lor pe cale mii şi mii de urme mărunte pe care vântul sau ploaia răpede le şterge...

Google+