Google+ Google+

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Romania vazuta de Regina Maria - episodul 8 - Cimitirul

Tara Mea, cartea scrisa de Regina Maria are parti poetice, dar care in general nu sunt abordate de literatura traditionala. Spre exemplu exista un fragment dedicat cimitirelor:

"Nimic nu e mai mişcător pitoresc decât cimitirele de sate; cu cât sunt mai umile, cu atât mai mult desfătează ochiul artistului.
Adesea sunt puse împrejurul bisericii de sat, dar une ori se află chiar de-o parte. Totdeauna le caut, plăcându-mi să rătăcesc prin poetica lor desolaţie, simţindu-mă aşa de departe, aşa de departe de zvonul şi graba lumii noastre zgomotoase.
De sigur că aceste mici locuri de înmormântare nu sunt păzite şi îngrijite ca în ţeri cu mai bună rânduială. Gropile sunt împrăştiate între buruieni şi urzici, une ori scai cresc aşa de des lângă cruci, că le ascund pe jumătate vederii. Dar, primăvara, pănă nu e naltă iarba, am găsit pe unele din ele aproape îngropate în păpădii şi stânjinei alergând nebuneşte peste tot locul. Crucile umbroase se uită de sus la toată această bogăţie de colori, parecă s'ar mira că poate Dumnezeu însuşi a împodobit gropile lor părăsite."

Cimitirele de tara, au intotdeauna o parte uitata de cei vii. Acea parte in care sunt inmormantati oameni ramasi fara rude in viata care sa aiba grija de locul lor de veci. Intr-adevar iarba se aseaza peste ele, dar acea iarba aduce o liniste pe care nimic nu o poate inlocui.

"Ţeranul român e protivnic oricării silinţi fără folos. Ce trebuie să se întâmple, se întâmplă, ce trebuie să cadă, cade. Deci, dacă o cruce se rupe, de ce să cătăm a o ridica, — las'o să zacă!, iarba o va acoperi, florile se vor grămădi în locul ei."

Aceasta atitudine descrisa de Regina Maria este surprinzator sau nu cea din Miorita, acel rau care nu poate fi oprit, acea atitudine pasiva care nu face bine dar care este puternic asezata in psihicul romanului.

Aceasta carte nu se studiaza in gimnaziu, nici in liceu, de fapt nu se prea studiaza pe nicaieri. Cu toate acestea nu pot sa nu ma intreb cum poate fi trecut fragmentul de mai jos:

"În dimineaţa de Vinerea Mare rătăciam printr'unul din aceste cimitire de sat. Spre mirarea mea găsiiu că aproape fiecare mormânt era luminat cu o supţire făclioară, a cării flacără ardea palid, incapabilă de a se întrece cu lumina soarelui. Lângă aceste luminiţe spectrale erau bucăţi de oală pline cu cenuşe încă puţintel aprinsă, care trimitea rotocoale fine de fum albastru în liniştitul aier de primăvară. In această zi de jale, cei vii vin să facă onoare morţilor lor, după datină, în consunanţă cu Legea lor.
Ciudată privelişte, de fapt toate aceste mici flacări nesigure între mormintele'n ruină. Adesea găsiam o candelă înfiptă în locul unde orice rămăşiţă a mormântului însuşi fusese cu totul ştearsă; dar stătea acolo arzând vitejeşte, amintindu-ţi că supt chiar acest deget de pământ o inimă a fost pusă spre odihnă.
O bătrână o găsiiu în dimineaţa aceia stând locului lângă una din acele făclii, — o făclie aşa de umilă şi de supţire că abia putea să rămâie dreaptă; dar mama bătrână o păzia cu braţele încrucişate parcă ar fi îndeplinit în tăcere vre-un rit.
Apropiindu-mă de dânsa, m'am uitat să văd cât de mare era mormântul ce păzia, dar nu putuiu descoperi nici un fel de mormânt. Galbena luminiţă sta umil lângă un mănunchiu de dediţei. Tot ceia ce fusese cândva un mormânt fusese de mult făcut una cu pământul.
Pânza din jurul capului bătrânei era albă, albă ca înfloriţii cireşi cari dădeau veselie acestei grădiniţi a lui Dumnezeu; albe erau şi florile, care creşteau lângă prinosul de dragoste al bătrânei.

— «Cine e îngropat aici?», întrebaiu.
— «Unul dintre ai mei», răspunse ea. «Era fetiţa fetei mele; acum se odihneşte».
— «De ce nu se mai vede mormântul?», mi-a fost întâia întrebare.

Drept orice răspuns dădu din umeri, şi ochii întunecaţi se uitară în ai miei; o desăvârşită resignare era ceia ce cetiam în adâncurile lor.
— «De ce să mai ţii un mormânt curat dacă preotul satului dă voie boilor lui să pască între morminte?»
Mă uitaiu la ea ca mirare. «Nu se poate opri o neorânduială ca aceasta?»
Iarăşi dădu din umeri. «Unde e omul care să poată opri o neorânduială ca aceasta ?»
Iarăşi dădu din umeri. « Unde e omul care să poată opri? Vita trebuie să aibă şi ea unde să pască».

Văzuiu că socoate aceasta ca un lucru firesc şi că acela ce zăcea supt pământ putea fi cu adevărat nepăsător la aceste copite care treceau sus, atâta vreme cât de Vinerea Mare este cine să-şi aducă aminte şi să aprindă o făclie asupra inimii sale!"

Poti gasi toate episoadele legate de cartea "Tara Mea" scrisa de Regina Maria:


Google+