O Regina printre soldatii ei

Pasajul urmator din cartea Reginei Maria, intitulata "Tara Mea" nu are nevoie de nici un alt comentariu:

Da, am fost cu ostaşii miei, când o crudă încercare a înduplecat vigoarea lor, energia lor şi speranţele lor. Am fost cu ei când erau strânşi laolaltă; ca o turmă într'un lagăr, unde holera-şi făcea de cap, smulgând vieţile lor tinere aşa cum o furtună smulge puternicii stejari.

Am împărţit cu ei aceste zile de surgun, când ei erau despărţiţi de oamenii ceilalţi ca printr'o dungă de foc pe care puţini cutezau s'o treacă. Am mers la ei pentrucă mulţi se feriau de dânşii, am mers la ei pentrucă mulţi se temeau...

Erau închişi, ca nişte prisonieri, ca să nu poată întinde o molimă fatală ţerii celeilalte.
Înţelegând groaza numelui de holeră şi pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seamă de mizeria, de singurătatea, de chinul şi suferinţa ostaşilor miei şi de cât de puţini erau aceia cari să voiască a rămânea cu dânşii, m'am crezut datoare să fiu eu aceia care să rămân şi am simţit că acuma sosise vremea să li dovedesc iubirea mea, să-mi chem un curaj care ştiam bine că nu-mi va lipsi niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut.

Frică mie ? O, nu, nu! Nu-mi era frică, şi de aceea-mi era mai uşor decât cum li se părea altora în ce-i priveşte, dar, fiind sănătoasă şi plină de viaţă, deprinsă cu lucruri frumoase şi curate în jurul mieu, carnea şi sângele mi se cutremurau instinctiv la gândul că trebue să întru în atingere aşa de groaznică şi să văd lucruri aşa de triste la privire.

Oarecare ajutor am putut să li aduc, pentru că până la venirea mea lipsia. Nimeni nu fusese pregătit pentru acest crud biciu al lui Dumnezeu pe care ostaşii miei îl aduseseră cu ei din ţara duşmană. Totul se ţinuse gata pentru răni şi accidente, dar, dacă lumea-şi aduce aminte, Românii noştri n'au întâlnit la 1913 o împotrivire înarmată, ci au fast atacaţi de spectrala boală care dădea jos omul în câteva ceasuri, băgând groază în rânduri şi oroare între cei cari trebuiau să li poarte grija. Molima s'a întins cu o aşa de înspăimântătoare iuţeală, încât mulţi, prinşi de panică, fugiseră.

Am strâns lângă mine medici şi surori de caritate; cum era firesc, prezenţa mea acolo unde infecţia era mai mare mi-a dat încredere şi a dovedit că primejdia nu putea să fie aşa de mare. Indată am fost încunjurată de inimi credincioase, gata de orice jertfă, şi lupta ce am purtat a fost o luptă bună, de şi piedecile împotriva noastră erau mari.

Mă aşezasem într'o tabără lângă Dunăre, pe calea ce trebuia s'o ieie oastea mea întorcându-se din ţara duşmană.
Era numai un câmp gol, unde se ridicaseră lungi bărătci de lemn, fără niciun confort, una lângă alta.
Întunecate erau acele colibi de lemn, joase şi pustii, clădite pe pământul gol, cu o cărăruşă ca un şanţ la mijloc, şi, cum ploua din bielşug, cărăruşele se făceau noroiu şi de pe asprele coperişuri de lemn apa curgea în pâraie, udând paiele pe care ostaşii mei erau întinşi. Unul lângă altul stăteau murind, murind vitejii miei ostaşi tineri, cari aşa de veseli se duseseră, cu speranţă în inimile lor.

La început orişice lipsia, şi ploua înlăuntru din toate părţile. Dar în curând avură paturi şi cearşafuri şi medici din destul, şi câteva devotate surori de caritate, care pas cu pas se luptau cu boala crudă, care stăteau în umilă jertfire zi şi noapte lângă paturile celor în suferinţă.

Între alţii, câţiva medici indieni îşi oferiseră mărinimos ajutorul. Veniseră din Turcia, unde făcuseră, şi acolo, ispravă bună. Deprinşi cu o astfel de epidemie, asistenţa lor era foarte preţioasă, pentru că mulţi puteau fi salvaţi dacă li se dădea îndată o îngrijire necontenită şi neobosită. Aşa de răpede e cursul acestei boli, încât e esenţial s'o combaţi chiar la cel d'intăiu semn al ei. Aceşti medici indieni au rămas cu noi cât timp am avut nevoie de dânşii, şi ni aducem aminte recunoscători de ajutorul ce ni-au dat cu neobosită energie pănă ce am biruit. Afară de aceasta era pentru mine îndeosebi mişcător să pot vorbi englezeşte într'un loc aşa de neaşteptat!

Soţul mieu, care avea comanda asupra tuturor trupelor, venia zilnic să inspecteze ce făceam noi. Prezenţa lui ni-a fost o mare încurajare, şi toţi bolnavii noştri salutau sosirea lui ca un semn că nu s'a lăsat la o parte nimic din ce puteá să le fie de folos. Şi fiul meu erá cu mine, fiul meu cel mai mare; el mi-a fost mâna dreaptă, tovarăşul de muncă, energia lui tânără întrând în acţiune unde zimbetele mele nu ajungeau.

Multe zile am rămas în mijlocul soldaţilor mei, şi Dumnezeu mi-a îngăduit să pot fi de vre-un ajutor; zile de straşnică trudă, zile de întunerec, când ce vedeam erau lucruri pe care niciodată nu voiu mai puteá să le uit.

În vremea aceasta m'am apropiat foarte mult de inimile ostaşilor miei. Ei ştiau că nu m'am ferit de ei când mulţi se temeau; ei ştiau că am rămas cu ei aşa încât să nu se simtă părăsiţi, să nu fie trataţi ca nişte lepădături, când aşa de crudă li a fost partea.

Pe deplin fuiu în stare atunci să le dovedesc că străina nu mai erá străină, ci cu toată inima şi sufletul întreg, dintre ai lor una!

O, bieţii mei ostaşi tineri! I-am văzut cu umflatele feţe vinete, cu ochii căzuţi în cap, sângeraţi, spectrali, i-am văzut în spasme groaznice, când orice ajutor omenesc li lipsia, i-am văzut ţapeni şi muţi când îşi sfârşiseră ultima luptă; am stat lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor vieţi fragede. Cele dintâiu zimbete ale lor eu le-am cules, când, după zile de tortură, ei se strecurau iarăşi pe încetul spre viaţă.

Nici în mormintele lor ei nu se puteau simţi, astfel, uitaţi. Am îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele lor, soţiile, copiii lor, şi pe fiecare moviliţă pustie am sămănat flori de mireasmă, ca şi florile ce cresc în jurul caselor pe care nu le vor mai vedeá. Noi n'am vrut să lăsăm ca ei să fie aruncaţi în groapa comună, ci am dorit ca fiecare din tinerele lor trupuri să fie însemnat cu crucea lui.

Zilnic cercetam de jur împrejur colibele mele, odată, de două, de trei ori, cum cerea nevoia.
Uneori soarele ardea de nesuferit deasupra capetelor noastre, prefăcând adăposturile de lemn în sobe încălzite peste măsură, din care ieşiau desgustătoare duhori de boală, amestecate cu mirosul antisepticelor, în aburi pe cari cu greu puteai să-i înfrunţi.

Dar şi mai rele au fost zilele de ploaie: pământul nostru românesc fiind bogat, tot lagărul s'a prefăcut într'un râu de noroiu curgător! Prin coperişurile crăpate ale colibelor noastre picurau reci pârâiaşe în paturile celor în suferinţă; până la genunchi înnotam prin noroiu. In zilele acestea de depresiune trebuia să-mi îndoiesc silinţele şi zimbetele...

Simţiam lămurit cum cădeá curajul fiecăruia odată cu căderea barometrului. Cu cât mai grea apărea sarcina noastră; cu cât mai imposibilă speranţa; cu cât se făcea mai desperată luptă cu moartea! Căci cu adevărat cruda boală părea că turbă cu creşterea umezelii şi murdăriei.

În zilele acestea aveam grijă să-mi fie mânile de două ori mai pline, să fie florile ce aduceam cele mai frumoase ce puteam găsi. Mişcătoare erá plăcerea betegilor mei şi pentru cea mai umilă crenguţă; feţele lor nenorocite se luminau ca prin minune, şi ceice erau prea slabi ca să-şi ridice capetele îşi întindeau spre mine tremurătoarele degete, nerăbdători să primească şi cel mai mic dar.

Li aduceam şi lămâi şi bomboane acrişoare, căci nestinsă li erá setea, parcă foc li-ar fi ars în gâtlej. N'o să uit niciodată cum sugeau lămâiele acelea, întinzând mânile ca să mai aibă!
Celor ce erau mai bine acuma ni erá îngăduit a li da vin, şi mare bucurie erá când apăream în prag cu braţele pline de sticle, altele fiind aduse în urma mea de aceia cari cu credinţă mă întovărăşiau în toate aceste drumuri. De sigur că eram binevenită, căci cu mânile goale nu veniam niciodată.

Dar era una din aceste colibe unde zăceau gemând cei mai greu bolnavi dintre toţi şi căreia îi ziceam «gura iadului»: a întra între păreţii ei de lemn erá parcă ai fi pătruns în cuprinsul vre-unui vis grozav.
De fapt aici nu puteam face alta decât să stau cu mânile încrucişate, ridicându-mi cugetul în fierbinte rugăciune către Dumnezeu!

Întunecate scene de miserie a noastră, muritorii, care şi acum rătăcesc prin mintea mea, vedenii de moarte şi de spectrală suferinţă, la care nici iubirea nici ştiinţa n'ajută la nimic.