Google+ Google+

miercuri, 13 noiembrie 2013

Romania vazuta de Regina Maria - episodul 9 - Recolta

Sunt multe pasaje din cartea Tara Mea care nu au nevoie de nici un fel de alt comentariu. Urmatorul pasaj reuseste sa prinda foarte bine relatia dintre taran, pamant si supranatural (ploaia). Cei care au avut bunici la tara stiu cat de importanta e ploaia si cum asteapta taranul roman un strop de apa vara.

"Vremea secerişului arată România în toată gloria ei, acea vreme când munca omului îşi află răsplata, când, după ce pământul a dat ce poate mai mult, bărbat, femeie şi copil merg să adune bogăţia care face ţara ce este.


Romania agricola

Une ori, de fapt, e un ceas de desilusie, căci ploaia, grindina ori seceta strică adesea opera grea a omului. Uneori pământul n'a răspuns celor mai scumpe speranţe ale lui, n'a fost în stare să dea roada lui.

Am cunoscut ani când, luni întregi, n'a căzut o picătură de ploaie; când, ca acei din vechime, cercetam îndelung cerul cu aprinsa nădejde că norul mare cât mâna omului se va întinde şi se va revărsa în ploaia aşa de straşnic necesară, dar norul trecea şi nu da ploaia ce făgăduise; ani când tot ce fusese încredinţat adâncurilor pământului se vestejia şi usca pentru că dela April la Septemvrie nu căzuse o picătură, aşa încât grămezi de nenorocite vite periau de lipsa păşunii pe care să pască.

Grozave luni de încordată nelinişte, de aşteptare fără speranţă, care părea să-ţi usuce sângele în vine, precum pământul era uscat de nevoia ploii.

Râurile nu mai aveau apă; ţara bielşugului ajunsese o ţară de suspine, praful acoperind, parecă, toate cu un giulgiu de lipsă..."


Agricultura inapoiata, realizata cu plugul cu boi, fara irigatii si doar cu ajutorul lui Dumnezeu a facut multe victime intre taranii romani de-a lungul timpului.

"Dar mari sânt, de fapt, anii de îmbielşugare, când silinţa omului rodeşte.
Seceris
În oceane de aur copt stă grâul supt imensa faţă a soarelui, mândru de bogăţia lui, glorioasă speranţă îndeplinită.

Şi, din această vastă câmpie de rodnicie, mâna omului e aceia care culege spicele coapte, care leagă snopii, care strânge grăunţele. An de an, a trebuit să mă minunez de răbdarea muncii omului, să mă minunez de extraordinara-i cucerire asupra pământului.

În cete, ţeranii lucrează din zori până în apus, fără să le pese de căldura ce se zbate căzând asupra capetelor lor. Cămăşile ca zăpada ale bărbaţilor contrastează cu şorţurile colorate ale femeilor, care pătează câmpia arsă cu vii petece de albastru, roşu şi portocaliu, pentrucă la vremea secerişului nimeni nu rămâne fără lucru, cei foarte bătrâni singuri şi nedestoinici fiind lăsaţi în urmă spre a păzi casa.

Din ceas în ceas neîncetat muncesc, pânăce amiaza-i adună în jurul carălor, pentru frugala hrană de mămăligă şi ceapă. Privelişti de muncă, de sănătoasă sforţare, de simplă mulţămire! Cât de adeseori n'am privit, cu emoţie, dându-mi samă ce scumpă a ajuns a fi inimii mele această ţară!
Dulăi veghetori păzesc casele şi pe aceia dintre copii cari sânt prea mici ca să lucreze; în umbra acestor vechicule plugarii îşi iau o scurtă odihnă de un ceas, lângă boulenii lor cenuşii, cari în placidă mulţămire rumegă, pe când razele soarelui se resfrâng în coarnele lor enorme. Leneşi ei îşi mişcă cozile dela o lature la alta, îndepărtând muştele care, prea mult în treabă, se adună pe coastele lor slabe ori lângă ochii lor mari, visători. Cu uşoare întoarceri ale capetelor lor, ei urmăresc mişcările stăpânilor, ştiind bine că şi silinţa lor va trebui să fie reluată, la ceasul apusului, când plugarii merg acasă.

Numai pe moşii bogate se întrebuinţează maşinele, şi atunci mai mult pentru bătutul grâului; aproape tot secerişul e făcut cu mâna.
Masini agricole pe domeniile regale

Mici grupe de plugari activi se adună în jurul monstrului de fier, al cărui glas zbârnâitor se poate auzi de departe, şi necontenit se ridică grămada de grâu până ce stă, o piramidă de aur ars, supt marea boltă albastră.

Într'amurg ţeranii se întorc pe acasă, cu secerile pe umăr, mergând lângă carăle lor pline vârf cu strălucitoare paie bălane. De-a lungul drumului scârţie carele acestea, într'o ceaţă de praf. In serile fără vânt praful rămâne atârnat în aier, acoperind lumea cu un uşor înveliş de taină, care pluteşte peste oameni şi vite, curăţind zarea, îmblânzind toate colorile, îndulcind orice contururi.

Adesea soarele apuind aprinde această ceaţă; atunci atmosfera se face straniu de luminoasă, ca şi cum un foc grozav ar fi arzând undeva în dosul valurilor de fum de nedescris ceasul acela: plin de frumuseţă, plin de pace, plin de nesfârşita mulţămire a operei credincios îndeplinite, ceasul când paşii tuturora se întorc spre casă, se întorc spre odihnă.

În şir fără de capăt se urmează carăle trase de acei boi cenuşii cu minunatele coarne; vin de-alungul drumului parcă s'ar mişca într'un vis care trece încet într'un nor de praf şi dispare. Dar praful rămâne atârnat ca un văl tras asupra unei vedenii care nu mai este.
Recolta porumbului vine mai târziu; une ori în Octombre ţeranii tot mai adună rodul copt. Zilele sânt scurte, şi, seara, umezeală se ridică din câmpia întinsă şi atârnă ca fumul supt bolta luminoasă. O melancolie de nedescris pluteşte asupra luminii; melancolia lucrurilor care au ajuns la capăt. O mare sforţare pare îndeplinită, şi acum anul nu mai are ce face decât să adoarmă încet...

Dar nimic nu e mai glorios decât toamna românească. Natura vrea să se îmbrace într'o ultimă mantie de frumuseţă înainte de a se mărturisi învinsă de înnaintarea iernii.

Bolta se face adânc albastră; tot ce se ridică spre dânsa pare să capete o nouă valoare. Copacii se îmbracă în culori minunate, une ori ca aurul, alte ori ca rugina, câte odată roşii ca focul. Intre porumbul nalt cât omul, uriaşa floare a soarelui stă plecându-şi capul, apăsată de greutatea roatei cu seminţe; ca nişte stele prodigioase, petalele-i ca şofranul strălucesc pe fundul bolţii de azur.

Am văzut câmpii întregi cu aceste plante uriaşe, adevărate oştiri de flori în chipul soarelui, triumfător galbene supt razele marii lumini pe care îndrăznesc s'o imite. Dar adesea mi se pare că-şi întorc faţa ruşinată, cu trista conştiinţă că nu sânt decât o biată copie a aceluia căruia-i poartă numele. Se face uleiu din seminţele acestor flori; de aceia ţeranii le cultivă aşa de mult.

Adesea în umbra acestor uriaşi am văzut ţerani aşezaţi în cerc împrejurul grămezilor de porumb, al cărui fruct îl curăţă de frunze. In piramide pitice portocalii, grăunţele coapte zac risipite în largul câmpilor vesteji, şi coloarea lor glorioasă atrage ochiul de departe. Adesea năfrămile femeilor sânt de aceiaşi coloare.

Îmi plac aceste pete înfocate de coloare în mijlocul imensităţilor aride ale câmpilor culeşi; cu dragoste ochiul artistului se opreşte să le privească şi numai fără voie se întoarce dela ele."

Si totusi aceasta imagine idilica este departe de realitatea de pe marile proprietati din Moldova spre exemplu, locul unde a izbucnit o revolta taraneasca in 1907 din cauza situatiei grele a taranilor ce luau pamant in arenda.

O privelişte frumoasă e şi aceia a şezătorilor ţerăneşti; sau în şuri largi ori curţi, pentru a desface grăuntele porumbului din ştiulete. Sunt prilejuri de mare bucurie, când tinerii se adună, când râs şi muncă se amestecă voios; când se povestesc lungi poveşti şi se cântă cântece de dragoste. Babele stau la un loc, torcând sau ţesând, cu capetele tremurătoare asupra sfaturilor tăcute, cu ochiul asupra flăcăilor şi fetelor, cari, îmbrăcaţi cu ce au mai bun, cu o floare ochioasă după ureche, se privesc pe supt ascuns, şi glumesc, şi se sărută, şi sânt fericiţi.

Bătrânul lăutar ţigan sau trubadur vagabond nu lipseşte niciodată dela aceste întâlniri. De unde-o fi, e sigur că vine, şontâcăind, perpelit, despreţuit, o figură sordidă, cu vioara sau cobza lui subţioară. Dar muzica lui e minunată şi face ca toate inimile să râdă, ori să joace, ori să plângă."

Poti gasi toate episoadele legate de cartea "Tara Mea" scrisa de Regina Maria cu un click pe imaginea de mai jos:

Google+